Psihologia prin lentila filmelor și poveștilor

Reflecții asupra filmului „Silver Linings Playbook” 

Trăim într-o lume tot mai digitalizată, cu nevoia fabricată de a face cât mai multe într-un timp scurt, de a trăi în ritm alert, nu cumva să ratăm ceva (“fear of missing out”). “Ratarea” riscă totuși să se întâmple, prin substituirea introspecției cu goana după stimuli externi. 

Combinând vizualul si povestea, filmele permit atragerea și menținerea atenției asupra emoțiilor, gândurilor sau comportamentelor personajelor, într-un spațiu sigur (emoțiile sunt ale personajelor), iar prin identificare cu situații si personaje, invită la reflecție, inclusiv asupra propriilor experiențe de viață.

Filmul „Silver Linings Playbook” (2012) mi-a plăcut atât ca distribuție (Bradley Cooper, Jennifer Lawrence, Robert de Niro), cât și ca abordare a relațiilor interumane și problematicii sănătății psihice. Pelicula dezvăluie și nuanțează modul în care societatea se raportează la persoanele cu o suferință mentală (etichetare, respingere, evitare). Totodată, până la un punct, povestea se aseamănă, ca parcurs și transformare a funcționării celor două personaje principale, cu un proces terapeutic. 

Simpaticii protagoniști, Pat, cu diagnostic de tulburare bipolară și Tiffany, deprimată în urma pierderii soțului, navighează printre relații interpersonale, încercând să-și găsească locul într-o lume care taxează abaterile de la regulile sociale. Pat fusese externat dintr-un spital de psihiatrie, având diagnostic de tulburare bipolară. În timp ce mama sa încearcă să creeze condiții cât mai stabile pentru reintegrarea lui în sânul familiei, el este preocupat de recâștigarea atenției soției sale (Nikki), față de care are interdicție  de apropiere. Fusese internat în urma unui episod în care își surprinsese soția înșelându-l. La această situație, reacționase printr-o trecere impulsivă la act, agresându-l pe amantul acesteia.

Ca o paranteză, o persoană cu diagnostic de tulburare bipolară oscilează între stări foarte intense, chiar extreme, ale dispoziției și stări reduse ale dispoziției, practic alternează episoadele maniacale și cele depresive. Din perspectivă psihanalitică, suferința trăită în episodul depresiv este atât de profundă, încât, inconștient, este căutată apărarea maniacală ca o formă de eliberare de depresie. În general, există un eveniment stimulator al intrării într-o fază, în cazul lui Pat evenimentul declanșator fiind acest moment în care își surprinde soția cu altcineva.

Pat încearcă să devină cum crede că și-ar dori soția sa să fie, pentru a fi acceptat (ne putem imagina cum, în primii ani de viață, copiii renunță adesea la felul lor de a fi și preiau proiecții și așteptări ale părintelui, pentru a avea șansa de a fi iubiți și acceptați). Este o condiționare tristă, total diferita de ceea ce presupune o relație autentică de iubire, adică inclusiv înțelegerea și acceptarea diferențelor. Pat însă nu poate tolera experiența pierderii relației, nu-i poate da un sens, evită suferința prin apărarea maniacală. 

Pe de altă parte, Tiffany este o tânără care își pierduse soțul și care trecea printr-o depresie. În cazul ei, deși nu se menționează în film, pe parcursul desfășurării acțiunii se poate sesiza prezența unor elemente din structurarea personalității borderline. Printre trăsăturile borderline se află instabilitatea dispoziției, relațiilor, imaginii de sine, impulsivitatea, teama de abandon, imaturitate, autodistructivitate. Persoanele pot intra ușor în conflicte sociale și întâlnim la Tiffany astfel de situații: scena în care povestește că și-a pierdut jobul după moartea soțului ei deoarece a făcut sex cu mai multe persoane de la serviciu; face referire des la sentimentul de vid, de gol emoțional, are schimbări de dispoziție, înainte de concurs bea rapid doua shot-uri de votcă, se enervează brusc și strigă pe stradă că Pat o hărțuiește.

Așadar, aceste două personaje fac cunoștință atunci când Pat este invitat la masă de prietenul său, acolo întâlnind-o pe Tiffany, cumnata acestuia. Fiecare dintre ei are un fel de a comunica lucrurile într-o manieră directă, care se abate de la convențiile sociale (fără să filtreze prea mult ce spun), astfel încât pentru gazda lor, Veronica, discuțiile devin insuportabile și decide să încheie vizita. Cei doi, de fapt, comunică trăiri și gânduri autentice, doar că locul și momentul nu-s adecvate, convențiile sociale presupunând limite în comunicare („măști sociale”).

Spre exemplu, Tiffany remarcă despre sora sa că, deși se declară bine-intenționată, simte satisfacție pentru rolul de sora „cea bună”, rol care n-ar fi posibil daca Tiffany nu ar fi „oaia neagră”. Cuvintele lui Tiffany îi aduc Veronicăi în conștient conținuturi inconștiente, ca o interpretare în terapie, adresând rivalitatea fraternă, sinele fals și satisfacția inconștientă.

Pat și Tiffany încearcă să se ajute reciproc, încheie un „contract”, stabilesc reguli. Fiecare are o cerere proprie de ajutor, fiecare are nevoie să regăsească speranța pentru o stare emoțională mai bună. Dansul, ca o metaforă pentru parcursul lor împreună, presupune adaptarea ritmului fiecăruia la celălalt, sincronizarea, ajustarea mișcărilor, și, de asemenea, transmiterea emoției, verbal și nonverbal. 

Problematicile afective ale personajelor sunt bine documentate, iar filmul trezește simpatie în raport cu persoanele care au o suferință psihică. Sunt puse în context comportamentele și stările emoționale, este punctată existența unui scop subiectiv în acțiunile lor, scop care scapă percepției celorlalți. Acțiunile impulsive sau distructive sunt comportamentele de suprafață, în timp ce la nivel profund, emoțional, descoperim doi oameni care suferă foarte mult și care încearcă să se agațe de un proiect generator de sens. Aflăm că aceștia se simt neînțeleși, observăm că li se atribuie etichete și, cu toate acestea, sprijinindu-se reciproc, reușesc sa iasă din criză.