Caută
  • Melania

Drumul spre autonomie emoțională

Vă întrebați uneori ce ingrediente ajută anumite persoane să devină independente emoțional, să fie bine cu ele, în timp ce altele rămân ancorate în dependențe toxice și repetitive? Ce determină capacitatea de a găsi resurse și de a căuta ajutor potrivit în situații limita versus neputința sau ancorarea paralizantă în tipare distructive?


Cu siguranță contează și bagajul genetic, însă foarte important este mediul în care individul crește și învață despre lume și relații. Copilul mic, abia venit pe lume, este atât de neajutorat și dependent de mediu (în speță de mama) încât fără o îngrijire de bază, nu poate supraviețui. Încă din primele momente de viață se creează legături invizibile între copil și mamă, aceasta oferind protecție și atenție, inclusiv prezență afectivă, astfel încât copilul să se poată dezvolta. Aceste legături timpurii, felul în care sunt create, determină tipurile de atașament care își vor pune amprenta asupra modului în care copilul (și mai târziu adultul) va face față separărilor (grădinița, școala, serviciul părintelui), pierderilor (divorț), doliului.


Bowlby, „părintele” teoriei atașamentului, a studiat și scris despre importanța legăturilor afective și despre consecințele separării copiilor de mame în primii ani de viață. Pe scurt, când părinții sunt prezenți și sensibili la nevoile copilului, acesta dezvoltă un atașament securizant, simte că se poate baza pe ei și că își poate manifesta trăirile într-un mediu ce presupune acceptare și înțelegere. Dacă tipul de atașament este nesigur-ambivalent (inconsecvență față de nevoile copilului) sau nesigur-evitant (părintele fie neagă fie nu „observă” emoțiile copilului), copilul învață că nu poate să știe sigur dacă va fi înțeles de către părinti sau nu își exprimă emoțiile. În cazul tipului de atașament dezorganizat, părinții sunt haotici sau insensibili în raport cu nevoile copilului (uneori chiar induc frica), iar copilul are, la rândul său, comportament dezorganizat.


În stadiile timpurii de dezvoltare, angoasele sunt trăite foarte intens de bebeluși și de aceea este foarte importantă adaptarea mamei la nevoile copilului, acesta cunoscând mediul prin intermediul reacțiilor și afectelor mamei, adică ea prelucrează și restituie copilului ceea ce vine din mediu către el și ce nu poate înțelege și reprezenta singur. (o mamă anxioasă va transmite copilului teama că mediul poate fi ostil, pe când o mamă relaxată va reuși sa liniștească bebelușul mai ușor).


Multe mame își fac probleme privind capacitatea lor de a îngriji copilul într-o manieră adecvată, însă conectarea autentică la copil și ascultarea intuiției probabil le vor ajuta mai mult decât sfaturile din cărțile de parenting, căci asigurarea confortului emoțional este mai importantă decât îndeplinirea meticuloasă a unor “metode” de creștere a copilului.


Pediatrul și psihanalistul D.W. Winnicott vorbește despre mama “suficient de bună”, care prin empatie se pune într-o stare de preocupare maternă primară, de acordaj la nevoile bebelușului, dar care are capacitatea de a-l deziluziona, astfel încât acesta să poată trece prin procesele de diferențiere și maturizare emoțională și să poată la un moment dat să construiască încrederea într-un mediu bun.


La început, în drumul spre autonomie, copilul va avea capacitatea de a se juca singur în prezența mamei, fără a-i solicita permanent atenția, dar și fără a fi speriat, iar când va crește va putea face față separării. Autonomia este încurajată în familie (primele explorări) în condiții de siguranță și încredere. Atașamentul față de familia de origine este atenuat dar niciodată rupt, însă autonomia ca adult are la baza capacitatea de a fi independent și totodată de a menține încrederea într-un mediu adecvat – comunitate, prieteni.

320 afișare

© 2019 by Melania Stanciu

  • Facebook